Un traseu greu de la Herculane, munţii Mehedinţi

Clever Code Software 2009

Un munte pentru Dumneavoastră

Trasee turistice

Până aici am cheltuit mai bine de o oră şi jumătate şi nu am avut dificultăţi deosebite. Deci urcăm spre stânga (E-

NE), încadrându-ne în câteva minute pe o brână îngustă de sub abrupt, poteca este bunicică, doar vegetaţia este

enervantă pe câteva mici porţiuni. Brâna se termină şi urcăm la dreapta pe lăngă stânci,

urcuş mai dificil, o ruptură de potecă, amenajată mai demult cu un pod de trunchiuri, ne

solcită maximum de atenţie, vechea amenajare fiind putrezită, iar zona destul de  expusă.

Continuăm urcuşul abrupt pe lângă stânci, trecem de o grotă care poate adăposti în caz

de necesitate cel puţin 10 persoane şi ne oprim pentru un popas mai lung la sfârşitul

urcuşului, la fundaţia unui stâlp de funicular. Deşi suntem la doar 640 m altitudine,

priveliştea care se deschide de aici este măreaţă, printre stâncile cu pini pitoreşti,

orizontul s-a retras foarte departe, pe culmile sudice ale munţilor bănăţeni. Continuăm

apreoape orizontal pe lângă cabluri mai groase decât mâna, spre un fund de vale stâncos

cu aspect de canion, aparent fără ieşire. Ieşirea există totuşi, spre stânga, în urcuş foarte greu, pe urme de

potecă cu amenajările distruse şi invadată de vegetaţie. Este porţiunea cea mai grea a urcuşului, grohotişul mărunt fuge de

sub noi, patru picioare sunt prea puţin pentru duritatea traseului. Din fericire, la 50 metri mai sus, poteca reintră în pădure în

partea superioară a canionului şi redevine foarte bună, răcoroasă şi cu urcuş moderat, cale de încă 600 m.  După depăşirea

ramificaţiei la dreapta, marcată cu cruce galbenă, pe care vom încerca să coborâm, urcuşul se termină la cota 900, într-o

porţiune aproape orizontală, invadată de vegetaţie mai înaltă decât omul şi care reprezintă partea cea mai neplăcută de pe

întreg traseul. Tentativele de ocolire pe versanţi sunt o idee proastă, deci ne chinuim să înaintăm printre plante. Treptat plantele

pierd din vigoare şi mergem aproape fără să urcăm pe un drum neted, circa 1,2 kilometri. Un nou val de vegetaţie se

poate ocoli prin dreapta, pentru ca în final să intrăm în splendida poiană din Şaua Padina, cu un peisaj de basm,

singurele semne ale existenţei omului fiind câteva pândare de vânătoare. Din partea de amonte a poienii, mai multe

drumuri ies in drumul de culme, după mai bine de un kilometru de urcuş uşor şi o sută de metri diferenţă de nivel,

drum de culme carosabil, pe care se poate urca de la păstrăvăria din Topleţ cu o maşină nepretenţioasă. Varianta

din stânga face poiana accesibilă autovehiculelor care au reuşit să ajungă pănă în zonă - intrarea din drumul de

creastă este marcată de o barieră descuiată, de la care pleacă în coborâre un drum înierbat. Dacă traversăm

culmea, în mai puţin de două ore putem coborî la Podeni. Atenţie însă: marcajul bandă galbenă este de negăsit pe

ultimul kilometru şi de aici mai departe. Ne hotărâm cu greu să părăsim această oază de linişte şi frumuseţe,

neatinsă de timp şi de tarele civilizaţiei, dar traseul înapoi este la fel de lung şi de greu. Ne întoarcem pe drumul

străbătut anterior, depăşim marea de vegetaţie şi reintrăm în pădure.